zugravului

Zugravului

„ O singură privire şi atât! Şi ce sentiment, ce trăire, ce frumuseţe zărită, acolo unde soarele lasă o umbră pe gâtul unei albe femei!
Ce tristeţe a formei! Ce pasiune nestinsă pentru carne, puls, viaţă!
Un violet al soarelui în părul negru al femeii! Ce zvârcolire a simţurilor!
...Şi atât!
Apoi începe lupta cu materia, cu frica eşecului.
Omul e măreţ, soarele de neînvins! Cum să pui acea umbră pe hârtie, cum să cauţi acea culoare violetă pe paleta ta murdară?
Eşec după eşec, iar a doua zi : şolduri, ţâţe, mâini, picioare – o iei de la capăt. Niciodată nu-i de ajuns. O nemulţumire statornică. O viaţă a căutării. Cauţi orice: linii, culori, forme, materii. Dar nimic nu-i de ajuns! Niciodată!
Intre aşternuturi zilnic femeia. Cea pe care veşnic o vei admira, cea care veşnic îţi va oferi suferinţa neîmplinirii şi fericirea căutării. Şi lumea se mişcă în jurul tău, soarele răsare şi apune! Alta, zi după zi, iar zilele îţi încarcă obositul suflet cu noi şi noi amintiri. Şi tu? Tu de prea multe ori te pierzi într-o singură senzaţie, dură, şi acerb te lupţi cu tot ce îţi stă în cale, iar la sfârşit plângi: nu ai reuşit să îmblânzeşti cu pensula ta nici o floare!
Zugravule, zorile le plângi ca şi apusurile, iar ochii tăi mari şi umezi sunt mereu plini şi obosiţi de imginile ce le adori şi la care te închini seara înainte de somn. Fascinat vei trăi mereu, iar pânzele şi hârtiile tale ce le răsfoieşti cu atâta ardoare, vor fi miile de fotografii pe care îţi va frică la bătrâneţe să le priveşti! Vei păstra aceste icoane într-un ungher întunecat: din teamă! Din frica de a nu fi înţeles, din teroarea de a nu oferi fericirea ce-ţi este ţie oferită în fiece zi când mergi pe stradă.
Şi eşti trist! De prea multe ori ai în tine, în propriu-ţi stomac senzaţia arzătoare a împlinirii în faţa imaginii, dar o aşezi cu conştiinciozitate pe foaie, iar ea iţi apare goală. Păcat, căci atunci ochiul şi mâna şi mintea îţi sunt obosite. Frămânţi cu pasiune orice materie ce crezi că-ţi va oferi forma, dar nu-ţi ajunge nimic. Nici Dumnezeu de-ai fi şi ai avea în mâna ta carnea femeii ce atât o adori nu ai putea-o zămisli : omul n-ar fi fost de tu ai creatorul! Nemulţumit oricând ai frământa carnea veşnicii de-a rândul în zadar. Ai dărâma cerurile cu suferinţa ce-ai simţi-o. Veşnic singur vei avea în faţa ta infinitele prilejuri de a fi şi nimic nu te va cuprinde. De ce? Nu ai înţeles oare că ăsta este rolul tău, zugrav fără meserie? sentimentul şi dezamăgirea de a nu putea materializa.
În ochii tăi ce-i omul?Gigantul, măreţia, absolutul! Ai putea muri în cele mai aprige chinuri pentru măreţia fiinţei. Omul e modelul tău, omule! Ce rău îţi pare că ai aceeaşi condiţie ca şi ceilalţi. Nu din egoism, nu! Ţi-ai dori să fi mai puternic şi altfel, tocmai pentru a le putea servi mai bine.
Te compătimesc! Tu slujitorul materiei! Tu ce nu vei avea pace decât în mormânt! Te compătimesc pe tine ce nu-ţi poţi oferi frumuseţile ochilor celorlalte fiinţe. Ca un lup rătăcit de haită scrutezi orizonturile şi totuşi nu poţi povesti nimănui minunăţiile ce le vezi. Cui îi poţi confesa iubirea pentru linia perfectă, cea cu care poţi juca pe hârtie infinite roluri. Ce minte te-ar putea înţelege?
De atâtea ori poate ai urât lumina, pentru existenţa ei... apoi ai iubit-o. De atâtea ori ai stat în întuneric, dar până şi acolo ai creat broaşte cu corp galben şi picioare albastre.
Totu-i de o tristeţe şi o frumuseţe nemărginite! mâine te scoli cu o oboseală ce ai avut-o mereu în tine şi vei pleca în lume; te vei aventura cu ochii tăi prin oraş şi ştiu că vei suferi seara când vei ajunge acasă si nu vei putea împărtăşi, prietenelor tale cele mai bune, hârtiile, nici o impresie. Şi atunci vei urâ şi vei scoate din tine furiile ce-ţi sunt de nebiruit. Ai ajuns oare să urăşti şi oamenii pentru că sunt? Eu aş putea crede că da!
Oare de câte ori nu te-a cuprins moartea şi nu te-a ademenit? Pentru a te putea scăpa de cea mai mare durere şi fericire a ta: VIAŢA! ”
(decembrie 2005)

prozaic

„Nume cu care vei perinda meleaguri nesfârşite. Cu care vei zăbovi spre odihnă în diverse locuri, dar pe care îl vei căra ca o povară ani la rând .
Ai un nume, nefericit! Trebuinţă de el se face pe lumea aceasta. Tu nu ai vrut de fapt. Pururea de-ai fi stat în genunea cerească nu te-ai fi rupt de acolo nici la Judecata de Apoi . Aşa ai fi făcut! Dar acum eşti aici.
"Dă-i bice, birjare, am rămas în urmă, timpul galopează şi trenul l-am pierdut! Dă-i bice, caii sunt obosiţi şi-au spume la gură, dar la o mie de leghe de aici vom găsi şi noi repaos."
Fug, departe, spre ţărmuri necunoscute, necunoscute, ca un navigator nebun după glorie . Caut şi eu noi ţărmuri şi oraşe de aur.
Aur curat spun! Şi fug şi fug şi totuşi e ceva ce nu mă lasă, nu vrea să mi se dezlipescă de suflet sub nici o formă : o urmă veche de tămâie pentu draci . Vai, şi-i simt mirosul şi mă sufocă ca o zi de vară dogoritore .
Tămâie mi s-a pus în suflet pentru a fi ferită de păcat. Şi, iacă, tocmai ea stă ca o piatră de hotar între mine şi mine. Eu cea dublă, cea ce sunt şi cea ce ar terbui să fiu .
Din mine mă zbat să mă rup, să m-arunc hăt departe, dincolo de timp, acolo unde caii sunt morţi şi birjarul nu a existat .”

Ma doare un "nu-stiu-ce", inconcret, impalpabil, necunoscut! Si, Doamne, as vrea sa ma apuci cu un carlig si sa ma tragi de aici ca pe un peste fara viitor. Sa ma arunci in alte lumi!
Ma ascund ca un caine haituit din toate partile de zgomotoase sfere inconjuratoare.
Nici un principiu stabil in viata mea. Ah, stau pe malul vidului, marea, la ora ce doare si incanta cel mai mult: seara, atunci cand marea si cerul sunt aproape fara culoare.
Si simt un gol fizic, in stomac si psihic, fix in interiorul creierului.
Si marea asta atat de linistita, o unda aproape fara de miscare, alintata!
Si undeva, luna, subtire ca albeata unei unghii!
"Mare bleu, mare violet!
mare olive si pala ...
rafala inspumata si vis
inecacios, jivina terranova
parfum nesatios.
Pierdere vida, semnal, alarma
cant sau urlet negandit!
Te aud din timpuri, esti ca
ultima speranta, fara de cuvinte,
marginire nemarginata,
orizont nedefinit!
Monstru salbatic si blandete
inchipuita pe pamant!"

Strazi necunoscute, pline de seve...cu gandul la tine, nepretuitul meu, naluca vietii mele, amintirea mea iubita, TU, dragul de tine!
M-am simtit singura, te-am dorit atat de mult!
Totul intr-o clipa... mi-am imaginat viata cu tine aici, te-am gandit langa mine, te-am sarutat in gand...dar, au trecut luni de cand ai incetat a mai fi viata mea!...totul meu!...Judecata mea!...
Te-am visat, emotionat ca si mine, in fata acestor lucruri minunate pe care si tu le iubesti.
Razvratitul, rebelul, naravasul meu iubit!
Geniul meu pustiu!
Idiotul meu!
Faust sau Mefisto!
Apollo sau Dyonis!
Visul si Moartea mea!
Vai, Doamne, nebunia mea!